Dumnezeul care face minuni
de T. Austin-Sparks

”Ţi-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, şi nu Ţi s-au mai cunoscut urmele. Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise şi Aaron.” Psalm 77:19-20

Ce alăturare ciudată de comparații! Ar fi greu să existe un contrast mai puternic decât cel prezentat în cele două versete: o călăuză în mijlocul apelor turbulente și un păstor pe pășunile verzi. Pe de o parte, se face referire la marea înfuriată, biciuită de furtunile dezlănțuite, iar alături de această imagine, păstorul care poartă de grijă turmei sale. Prima imagine este una plină de agitație și neliniște, unde forțele alarmate sunt în acțiune, în vreme ce cealaltă imagine sugerează liniștea și odihna deplină. Ce contrast! Și totuși, acestea sunt aduse laolaltă într-o afirmație a Dumnezeului nostru Salvator: El este Călăuza și Păstorul nostru.


Trebuie să citim tot Psalmul pentru a-i cunoaște valoarea. Versetele de la început prezintă un necaz cutremurător, atât de mare încât ridică întrebările: ”A uitat Dumnezeu să aibă milă? Şi-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea?” (v.9) În mijlocul strigătelor lui, dintr-o dată, psalmistul pare să se corecteze, să-și aducă aminte de ce anume știe deja despre caracterul lui Dumnezeu. El mărturisește: ”Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeaşi, dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară” (v. 10, 11). Tonul se schimbă. Aducerea aminte și revizuirea aduc siguranță și conduc psalmistul mai departe la punctul culminant consolator care Îl are în vedere pe Cel care este Călăuză și Păstor.

Totuși, acest Psalm pare a fi doar introducerea Psalmului următor, căci Psalmul 78 este o însemnare istorică măreață a tratativelor Domnului față de copiii Săi. Este un Psalm lung, care amintește de acțiunile copiilor lui Dumnezeu atunci când El i-a călăuzit și de felul cum S-a ocupat de ei. Citit în această lumină, rolul Călăuzei în furtună și al Păstorului pe pășuni ne umple pe toți de gânduri pline de mângâiere.


Primul principiu al acestui Psalm este că planul divin guvernează toate căile Lui față de copiii Săi. La începutul istoriei lor, Israel a dovedit cu siguranță cum Dumnezeu și-a croit un drum prin mare și o cărare prin apele cele mari. Ce spaimă i-a urmărit când au văzut imposibilă calea lor prin Marea Roșie, când au văzut apele biciuite de vântul de est care urla! Apele s-au îngrămădit asemenea unui zid de partea dreaptă și de partea stângă, calmând prea puțin spaima lor. Trebuie să fi fost o noapte îngrozitoare atunci când au trecut prin mare! Cuvântul tradus ”cutremurat” (v.16) este un cuvânt care denotă travaliul. Poporul se născuse în Mara Roșie în acea noapte, când apele le-au adus atâta suferință.


Acest lucru ne amintește de planul divin care lucrează în furtună. Dincolo de toată agitația înfricoșătoare a apelor, planul divin a fost de a guverna, de a da naștere unui popor care a fost ales pentru slava Sa. Cu adevărat, a existat o cale pentru El în acele ape mari. Credința trebuie să învețe să aprecieze principiul: lucrurile care par să ne amenințe cu nimicirea noastră sunt guvernate de providența divină pentru a produce ceva valoros - ceva de mare valoare pentru Domnul. Aducerea aminte a acestui lucru a salvat psalmistul când sufletul lui era perturbat de întrebări referitoare la harul și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu.


Psalmistul vorbea oamenilor. Ei se simțeau abandonați și uitați. De aceea, el i-a îndemnat să privească înapoi la începutul vieții lor. Ei se născuseră în mijlocul amenințărilor. Ei își începuseră viața în mijlocul nimicirii. Totuși, ei fuseseră scoși din apele furioase, iar prin îndemânarea și puterea lui Dumnezeu ei fuseseră eliberați și puși de-o parte pentru El. De îndată ce psalmistul și-a amintit acest lucru, el a fost eliberat de îndoielile și de întrebările lui. La fel se întâmplă și în cazul nostru când mările grele ale vieții ne amenință și vor să ne înghită. Dumnezeu are un scop și ne conduce prin toate acestea ca și o Călăuză înțeleaptă, experimentată.


Trebuie să avem încredere în înțelepciunea lui Dumnezeu, ca de altfel și în puterea Lui. Nu numai că El știe sfârșitul, dar El știe și cum vom ajunge acolo. El este Cel care alege calea prin valurile spumegate. Pentru noi, căile Lui pot părea ciudate. Ne întrebăm ce face El sau dacă chiar face ceva. ”Şi-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea?” întrebăm noi. Răspunsul este: Călăuza cunoaște atât destinația la care ne-a chemat planul divin cât și calea cea mai bună de a ajunge la acea destinație. El știe, dar nu ne spune. ”Ţi-ai croit o cărare prin apele cele mari şi nu Ţi s-au mai cunoscut urmele”.

Pentru a ne ajuta să înțelegem semnificația spuselor psalmistului, să ne imaginăm o vizită pe malul egiptean al mării după ce vântul s-a potolit și furtuna a trecut. Căutăm să vedem unde sunt urmele Lui și nu le putem găsi. Eșuăm în a desluși urmele Lui și nu putem descoperi cum s-a făcut minunea. El nu lasă urme în urmă prin care să putem explica cum a avut loc minunea. Trebuie să ne mulțumim că El a lucrat acea minune și a făcut-o în înțelepciunea Sa: Călăuza știe calea și poate să ne treacă prin orice furtună și minuni fără a da socoteală ”de ce-urilor” și ”pentru ce-urilor” experiențelor noastre.

De aceea, El mai are un nume: al Păstorului. El ne conduce mai departe de la cunoașterea puterii și înțelepciunii Lui, la aprecierea măreției dragostei Lui. El nu este o Călăuză oficială care să fie dezinteresată și distantă, făcându-și doar slujba, ci este un Păstor care are o inimă plină de dragoste pentru turma Sa.


Dacă în Biblie există o singură imagine mărinimoasă referitoare la binele altora, aceea este imaginea păstorului. Atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament se vorbește mult despre acest nume al Domnului. Așadar, nu suntem surprinși când psalmistul pune întrebarea: ”Şi-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea?” Imediat el își dă seama că nu acesta este adevărul, căci întrebarea care s-a ridicat în el se datora unei slăbiciuni personale. Este o slăbiciune frecventă, ca în vremuri grele, să nutrim îndoieli față de dragostea lui Dumnezeu. Singurul lucru care-l putem face este asemenea psalmistului: s-a hotărât să-și aducă aminte de experiențele trecute ale lui și ale poporului lui cu privire la Dumnezeu, Păstorul. Mâna Celui Preaînalt era la lucru prin Moise și Aron – păstori sub Păstorul cel Mare care niciodată nu-i va părăsi, nici nu-i va uita pe ai Săi.

Există trei adevăruri pe care fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să le stăpânească: adevăruri sugerate de acest psalm. Noi nu suntem cu adevărat calificați pentru viața creștină, nici pentru lucrarea creștină, până nu stăpânim aceste adevăruri. Mereu și mereu vom fi provocați cu privire la ele; dar fără ele, vom ajunge slabi până la disperare. Acestea se relaționează la puterea lui Dumnezeu și la dragostea lui Dumnezeu. Într-adevăr, El este atât Călăuza noastră cât și Păstorul nostru. El este Dumnezeul care face minuni.

Publicat original în revista ”Un martor și o mărturie”, iul-aug 1953, vol. 31-4. Publicat din nou în revista ”Spre țintă”, iul-aug 1982, vol. 11-4